Ficţiunea ca iconicitate

În cartea sa „Ce este viaţa? Spirit şi materie”, fizicianul E. Schrödinger s-a referit la ceea ce el a numit „misterul calităţilor senzoriale”, pornind chiar de la denumirea dată capitolului final din respectiva lucrare. Ce este o senzaţie? Cum se explică apariţia unei culori, a unei imagini, care, în stricta lor fenomenalitate, nu au nimic în comun cu substratul fizic generator? Neurochirurgul american Karl Pribram a emis ipoteza unei posibile naturi holografice a creierului. (O prezentare a acestei problematici, cu implicaţiile ei spirituale, o aflăm de la Patrick Drouot, în „Vindecare spirituală şi nemurire”). Conform teoriei amintite, ceea ce vedem, auzim sau simţim reprezintă în substrat tot atâtea strategii de calcul complex la care sunt supuse frecvenţele unor date cu care intră în contact creierul. Una din proprietăţile hologramei constă în a înmagazina informaţii privitoare la ansamblu în oricare din punctele sale, astfel încât devine posibilă reconstituirea imaginii întregi chiar după ce holograma s-a spart. Urmare a cercetărilor întreprinse de Pribram în echipă cu renumitul neuropsiholog Karl Lashley s-a desprins ipoteza că amintirile nu sunt localizate, ci distribuite difuz (holografic) în creier. Alţi savanţi (D. Pollen, M. Tractenberg) au împins mai departe teoria creierului holografic, legând-o de memoria fotografică sau eidetică, pe care o posedă în chip excepţional unii indivizi.
Interesul lui Pribram a vizat cu deosebire implicaţiile teoretice derivate din aspectul matematic al hologramei, aspect demonstrat de matematicianul Dennis Gabor. Prin intermediul unor serii matematice, Gabor a obţinut imaginea unui obiect după aceasta fusese transformată într-o gamă de frecvenţe înregistrate de un film holografic. Procesul se arată similar cu acţiunea conjugată a unei camere şi a unui post de televiziune care transformă şi recuperează o imagine în şi din frecvenţe electromagnetice.
După fizicianul englez David Bohm, creierul construieşte o realitate concretă, pornind de la domeniul frecvenţial, interpretând frecvenţele, conform unui anumit tip de automatism calculatoriu. Bohm a încercat să explice experienţele mistice în special prin „noutatea” şi „calitatea” „modului de calcul” răspunzător de o apariţie inedită a lumii. Pusă în raport cu natura dinamică a universului, holograma tindă să facă loc termenului de holomişcare (David Bohm).
Profesorul William Tiller (Univ. Stanford) şi-a afirmat credinţa că realitatea seamănă, de fapt, cu holodeck-ul, altfel spus cu holospaţiul din seria „Star Trek: Generaţia Următoare”, descris ca un loc al simulărilor holografice, unde obiectele pot să apară şi să dispară, fără a avea inerţia lucrurilor aşa cum le cunoaştem, dar permiţând efectiv sugestia prezenţei lor obiective şi persistente în spaţiu (o fenomenologia a cvasi-obiectualităţii, s-ar zice).
Prin urmare, teoria universului holografic se referă la univers nu ca la un ansamblu de lucruri stabile şi eterne, ci ca la o existenţă dată de câmpuri de realitate impermanentă. Divers interpretată în cheie spirituală, teoria modelului holografic trimite, de regulă, către filosofiile orientale, referitoare luată în înţelesul de univers iluzoriu, maya. Căci, se întreabă Pribram, „Unde este eul? (…) Se poate ca lumea să fie iluzie, maya, un spectacol de magie, un teatru de umbre, o simfonie de forme de unde, un aranjament frecvenţial…?” David Bohm, la rândul său, descrie ceea ce el numeşte percepţie mistică „o raportare la evenimente” (termen adecvat mai ales pentru a descrie procesele din fizica cuantică), fiind opusul unei raportări fireşti la lucruri prin imagini (ce ţin de sfera macroscopică a intuiţiei comune).
Din punct de vedere creştin, faţă de tot ce s-a spus, perspectiva hermeneutică se inversează radical. Ca şi creştini, trăim într-o lume a Logosului, a Cuvântului creator. Lectura lumii se împlineşte în Hristos şi prin cuvintele Dumnezeului-Om. A „decupa” realitatea pentru a primi cuvântul viu din inima ei înseamnă cu totul altceva în a o despica în forme fără chip, în căutarea unui „continuum evenimenţial”, de esenţă informală. Potrivit personalismului creştin, cel ce deţine sensul interpretării este totdeauna nivelul macroscopic al existenţei, nu cel microscopic. Tot aşa, se poate spune că macrofizicul deţine el, ca finalitate, ca punte spre om, taina microfizicului, şi nu invers. Cum ar fi grăit Constantin Noica, microfizicul există întru actualizare, întru sistematizare macrofizică, pentru legătura sa cu viaţa subiectului.
Exteriorul se conjugă cu lăuntricul, sub pecetea iconicităţii (pr. Ghelasie Gh.). Viziunea creştină asupra creaţiei afirmă antropotropia existenţei, orientarea ei spre om, aşa cum o plantă se întoarce după soare. Lucrurile au fost create într-un orizont de aşteptare care este omul, cu puterea lui dată de a le numi. „Numirea” adamică aşteptată de realitate indică faptul că aceasta trăieşte şi creşte în orizontul omului, care-i totodată un pol spiritual al formei, întru umanizare… Descoperită de cuvânt, retrăgându-i-se numele, rămâne de presupus că existenţa se dezumanizează, se destructurează, lăsându-se lovită de moarte. Acesta-i, de altfel, şi înţelesul biblic al căderii naturii împreună cu omul.
În universul artei, aşa cum ni se prezintă astăzi, criza imaginaţiei, expansiunea evenimentului, afirmarea noţiunii de literatură non-fictivă, explozia şi obsesia documentarului, cultul hiperfigurativului pragmatic fac parte dintre acele simptome care ridică în mod serios problema „morţii artei”. Dincolo de îngrijorările teoretice, însă, arta nu poate să dispară decât o dată cu omul.
Georg Lukacs s-a referit la „dogma despre copierea fotografică a realităţii în viaţa de toate zilele”, făcând observaţia tranşantă că la nivelul celei mai simple percepţii are loc o relaţie de selecţie, cu tendinţa de a deosebi esenţialul de neesenţial. „Apropo de selecţie, o găsim unde nu ne gândim, de pildă, în ceea ce numim expansiunea evenimentului prin mijloacele media, ultrasofisticate, atunci când însuşi cadrul vizionării implică o radicală selecţie a realităţii, la care se participă «din fotoliu», ca într-un cyber-space şi cu spectatorul transformat într-un veritabil om invizibil” (R. Ashes şi C. C. Lasswell, „Omul invizibil al literaturii”, în „Condiţia umană”, Jabalpur, nr. 4/2004).
Nu-i inutil să ne amintim, în context, de teoria „autoiluzionării conştiente”, creată de esteticianul Konrad Lange. Privind un tablou, spune el, suntem conştienţi de faptul că realitatea exterioară există aici numai sugerată, printr-un puternic efect de realitate obţinut prin selecţie intensivă. Şi totuşi, tocmai acest efect răscolitor, aparent o „iluzie”, purtând mărcile autoreferenţialităţii, ne permite accesul, deopotrivă cerebral şi afectiv, la miezul realului, unde simţim că bate inima lucrurilor. „A filosofa înseamnă a deflegmatiza, a vivifica”, spunea Novalis, potrivit căruia „orice ştiinţă devine poezie, după ce a devenit filosofie”.

Florin Caragiu

(Τext publicat în revista “Ramuri”, nr. 4 (1138), Aprilie 2011, p. 17.)

Advertisements

About iconicrenaissance

"Omul e nimic, dar din nimic a făcut Dumnezeu lumea" (Ghelasie Gheorghe)
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s