Invitaţie la introspecţie

Recent, am fost pus la curent cu ce cred cercetătorii despre plictiseală, constatând efectele ei dezastruoase. E ca o otravă lentă, se afirmă, care dereglează tot sistemul viu, împingându-l sigur spre distrugere. Acest insuportabil nor cenuşiu care se lăţeşte pe cerul sufletelor oprimă respiraţia, provoacă tahicardii şi aritmii, astenizează, deprimă imunitatea, usucă papilele gustative, agravează nevrozele, exacerbându-le în unghiuri depresive fără ieşire. Când plictiseala insidioasă ne invadează, puterile organismului sunt secătuite rapid. De vină e caracterul ei difuz, care face să sufere imaginea întregii existenţe, estompate, uniformizate de la un capăt la celălalt, ştergând individualităţile, făcând de nerecunoscut atât identitatea, cât şi alteritatea. Fiinţa astfel agresată cu greu poate delimita această stare, aparent omniprezentă în atmosferă, ca pe un corp străin de ea şi raportabil la o cauză externă, care poate fi clar identificată şi, astfel, îndepărtată, măcar la nivel de tonus al intenţiei. Drept urmare, reacţia de încordare, de respingere, se consumă într-un orizont închis, asfixiant, pentru că nu mai are cum să fie propulsată înainte de speranţă şi nici de tensiunea acţională a gândirii, cea care, de regulă, plănuieşte metodele de luptă şi victoriile sinelui persistent.

Plictiseala devine, astfel, se arată, ca o boală autoimună, manifestată prin autoagresiune. Sistemul imunitar nu mai funcţionează, nemaifiind apt să distingă cu precizie între ce-i al său şi ce-i străin de sine, reacţionând în consecinţă. Comiţând erori grave de identificare, la un moment dat organismul ajunge să rejecteze şi să expulzeze totul, inclusiv, şi mai ales, propriile structuri identitare. „Greaţa” pe care a descris-o Sartre sugerează fidel gravitatea situaţiei. Ideea este că în plictiseală sinele se autorejectează. Vine un moment când senzaţia de vomă e totală şi acută. Totul începe să semene in extremis cu un suicid anticipat.

Aceeaşi cercetători, însă, care au atras atenţia asupra caracterului malign al plictiselii, vin cu precizarea că această letală buruiană ce proliferează rapid şi masiv, născând o junglă într-o clipită, prinde rădăcini îndeosebi acolo unde terenul de cultură nu a fost îngrijit cu pasiune de către grădinarul sufletului. Astfel, s-a remarcat, cei plictisiţi suferă de o carenţă a introspecţiei. Cultivarea introspecţiei şi însufleţirea imaginaţiei constituie acţiuni spirituale care pot creşte rezistenţa la plictiseală. Cum s-a observat, aceasta face să slăbească funcţia introspectivă a organismului la orice nivel al lui, imunitatea însăşi fiind un mod de introspecţie biologică.

Filosofia plictiselii descifrează în senzaţia compactă de aneantizare, la care e supus individul ce face corp comun cu lumea, semnificaţia unei de-realizări a existenţei, prin disoluţia ei entropică, petrecută mecanic, după nişte legi impersonale, fără chip. Uniformitatea cantitativă înghite eterogenitatea calitativă. Morţii nu-i mai supravieţuieşte nimic. Lumea devine mormânt, continuum alb, ca o linie electrografică a morţii.

În plictiseală, aşadar, e de remarcat faptul că decade imaginea întregii lumi, din care plictisitul însuşi face parte. Boala e mai gravă decât s-ar putea crede, având rădăcini adânci într-un pre-sentiment ontologic, dat ca un apriori afectiv rezistent. Cel plictisit nu are orizont, suferă de anoxie, se zbate în nisipuri mişcătoare. Omul se găseşte prins sub destin, ca râma sub piatră, cum se spune. Observaţia psihologică vede aici un fenomen de tasare a structurii psihice etajate, în cadrul căreia funcţiile psihice tind, în mod normal, spre o structurare şi o diferenţiere pe verticală, cu rol de autoreglare a psihismului prin reflexivitate şi având ca urmare integrarea simplului în complex, a cantitativului în calitativ, prin salturi. În plictiseală, însă, se ajunge la un punct mort, la un fel de senzaţie vidă, care nu se mai poate disocia de sine în virtutea unei dispoziţii reflectante. Trăirea se aplatizează, redusă fiind la o mişcare pe orizontală, de tipul ruminaţiei dureroase în gol. Altfel spus, tind să dispară analiza, autoanaliza, critica şi discriminarea. În cele mai multe cazuri, carenţa ţine de slaba exersare şi exercitare a facultăţilor psihice superioare, cele care există ca să pună sub observaţie, să analizeze şi să proceseze amorfa masă de semnale primare. Psihicul sănătos este continuu disociativ şi dialectic integrator, scurtcircuitând obişnuinţele, demontând automatismele şi descoperind universul conexiunilor nonordinare. Pe această cale, sunt produse noutatea şi motivaţia perpetuă. Sufletul dedicat fericirii se hrăneşte cu valoare şi reuşeşte să-şi asimileze hrana prin mijlocirea unui peristaltism inteligent şi spontan, a cărui regulă de propulsie este să proiecteze în afară trăirea elementară, aducând-o la vedere, unind-o cu un act de reflectare superioară, cu o intuiţie substanţială de conştiinţă. Aflat într-un neîncetat proces de iluminare de sine, de autodezvăluire, psihismul conştient defineşte esenţa omului sub aspect psihologic. Creaţia însăşi, ca act de emergenţă a noutăţii, nu reprezintă decât reflexivitatea în chip fericit şi pe deplin roditoare. Menirea reflexivităţii este, totodată, de apropiere şi de distanţare în raport cu acea rostire nearticulată şi haotică a lumii care se pronunţă în om, dinspre inconştient spre conştientul său. Omul învaţă să asculte acest „cuvânt stâlciat”, să descopere valenţele sale ascunse, care numai dacă sunt numite şi, astfel, reţinute, pot fi cu adevărat recunoscute şi activate. După o lege psihologică, tot ceea ce nu este reţinut în oglindă se pierde, este înghiţit ca într-un vârtej şi îşi denaturează sensul. Dacă nu interpretăm un fapt, el ajunge „să se interpreteze singur”, inducând o stare anumită a minţii, cu valoare de idee subliminală.

Reflexivitatea bine aplicată se comportă precum un filtru de mare fineţe, reţinând şi resuscitând cele mai discrete semnale de provenienţă infrapsihică, în particularitatea şi în identitatea lor inconfundabilă. Ca o dâră a stelelor căzătoare, ele s-ar şi stinge în neant dacă ar fi lăsate pur şi simplu pradă turbioanelor trăirii nesupravegheate. Să nu uităm că inconştientul e zona crepusculară prin excelenţă, unde ne confruntăm, cel mai ades, cu neconsecvenţa, cu pierderea semnalului. Poetul depăşeşte plictiseala descriind-o, ieşind din ea pentru a o „vedea”, astfel lărgind câmpul conexiunilor spirituale. Din acest punct încep căile posibilului, ale creativităţii, ale relaţiei vii cu transcendenţa.

Instinctul expresiei, care a fost de multe ori la baza creaţiei artistice, demonstrează prin existenţa sa un sens major al reflexivităţii, menite să rodească frumuseţe, în acord cu o natură ce se realizează calitativ. „Poate că primul savant, primul artist, primul gânditor nu puteau fi astfel decât printr-o infirmitate care le paraliza mai mult sau mai puţin impulsul nereflexiv al naturii. Atunci când acţiunea se lansează în afară, fără obstacol, nu lasă urme în conştiinţă; când, însă, ea se opreşte sau se desfăşoară greu, ne apare în lumină” (A. Lalande, „Iluziile evoluţioniste”).

Dificultăţile vieţii, cu care se confruntă un suflet, îi pot da acestuia şansa să devină mai atent la sine. 

Florin Caragiu

(text apărut în revista “Ramuri”, Nr. 7 (1141), Iulie 2011, p. 12)

Advertisements

About iconicrenaissance

"Omul e nimic, dar din nimic a făcut Dumnezeu lumea" (Ghelasie Gheorghe)
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s